kiss

            Cronica muzicală                                             

RADU KISS

            Superb ! Uimitor ! Genial ! – Acestea au fost cuvintele pe care, sugrumat de emoţie, le-am rostit şi repetat cu lacrimi în ochi, fascinat de virtuozitatea violonistului-minune care, în seara zilei de joi. 27 septembrie 2012, a interpretat, sub bagheta magică a maestrului Radu Postăvaru, în acompaniamentul Orchestrei Filarmonicii Paul Constantinescu, Melodiile lăutăreşti de Pablo de Sarasate ! Entuziasmul publicului l-a rechemat de vreo 4 sau 5  ori la rampă, numeroşi melomani ridicându-se în picioare şi aplaudând frenetic, cuceriţi de talentul micului mare violonist Radu Kiss – un solist impresionant prin precizia şi siguranţa execuţiei, prin efortul muzicianului înzestrat de natură cu darul viorii, dar pe care sutele de ore de exerciţii l-au şlefuit perfect, prefâcându-le în magie ! Magie pe care am trăit-o în continuare, pe durata interpretării  Capriciului numărul 5, de Nicolo Paganini, drept bis ! Chemat din nou la rampă, şi după acest triumf solistic, după care sala a izbucnit în ovaţii şi bravo-uri strigate din toate părţile, toată lumea realmente în picioare, cuprinsă de euforia ce i-o infuzase excepţionala interpretare a acestui superlativ artist al arcuşului !

            Însuşi maestrul Radu Postăvaru era cucerit de eminenta transpunere în sunete de o covârşitoare abundenţă a talentului exprimat pe cît de sobru, de grav şi de convingător, pe atât de penetrant prin construcţie şi melodicitate. Natural, ca şi cum aşa fusese firesc să cânte din Sarasate şi apoi din Paganini, la doar 13 ani împliniţi pe 26 aprilie trecut, Radu Kiss mi-a amintit de copiii geniali ai Viorii, precum George Enescu şi Yehudi Menuhin ! Sunt încredinţat că Radu Kiss este pe urmele acestor monştri sacrii ai violonismului ! Pregătit în liceul de Muzică Sigismund Toduţă din Cluj, sub îndrumarea d-nei profesoare Felicia Cristea, Radu Kiss este deja un nume în lumea solistică a viorii, începând din 2009 încoace, renumele fiind susţinut de seria de premii de Excelenţă, printre care şi cel de la Ploieşti, concomitent cu premiul Emy Drăgoi, conferite în acest an – fast pentru el, fast pentru noi – publicul care l-a aclamat, cum am spus, cu disperată bucurie !

            Secretele arcuşului pe care mai întâi Tatăl lui – Adrian Kiss, „regretatul concertmaestru al Operei Naţionale Române din Cluj-Napoca” i l-a pus lui Radu, în mâini, odată cu vioara, au prins formă, tehnică şi sunete mirifice, graţie profesoarei Felicia Cristea – căreia, din acest colţ de pagină îi adresăm felicitările noastre ! Complexe şi dificile, Melodiile lăutăreşti ale pamplonezului Pablo Martin Meliton Sarasate y Navascuez (1844-1908) cuceresc mapamondul fiindcă merg la inimile oamenilor, ele sunt ecourile tristeţilor şi ale bucuriilor acestora, Sarasate modelând în ritmuri, măsuri şi viguroase modulaţii melosul popular hispanic. Nuanţele şi sensurile au fost percutante şi ardente. Focosul ritm iberic a reverberat fortissimo, mânuţa stângă a micului mare solist clujean a însufleţit cu pasiune şi siguranţă cele patru corzi ale vrăjitei sale viori ! La o diferenţă de numai 3 ani între ei, în 1852 Sarasate uimea auditoriul din Pamplona, cu primul său concert; în 2012, la 160 de ani distanţă, Radu Kiss electrizează publicul din Ploieşti, cu o lucrare accesibilă numai maeştrilor, ca apoi, acelaşi public – surescitat de o incredibil de virtuoză execuţie, să-l zeifice pe acelaşi Radu Kiss pentru bis-ul exemplar pus în valoare: Capriciul 5 de Paganini !   

            Simfonicul ploieştean şi-a deschis stagiunea – 2012-2013 – printr-un cuvânt inaugural rostit de maestrul Corneliu Nicolae Irimia, directorul Filarmonicii Paul Constantinescu, urmat de Jocurile populare româneşti din Transilvania – compoziţie în 5 mişcări, a faimosului dirijor şi pianist Constantin Silvestri (1913-1969), prima parte a serii concertistice din 27 septembrie. Dantelăria sonoră, brodată în acordurile orchestrei conduse de maestrul Radu Postăvaru, a sonorizat motive folclorice tradiţionale, de mare efect melodic şi artistic, secvenţe din părţile a IV-a şi a V-a readucându-mă în atmosfera jurnalelor de actualităţi care deschideau orice spectacol cinematografic prin anii 60-70. Apropieri sau aseămănări cu pasaje din creaţia muzicală a altui mare muzician în epocă, Marţian Negrea. Ardealul s-a reliefat de la o mişcare la alta, în oamenii lui fie la muncă plecaţi, fie la hore şi învîrtite duminica aprinzând „bătăturile” cîrciumilor sau prin iarmaroace, pe muntele Găina şi cine mai ştie pe unde, ca în „Ion” al lui Rebreanu ! Specificul românesc, iată, răzbate după o jumătate de secol, într-o proaspătă partitură, numai pentru că avem o orchestră profesionistă şi un dirijor al ei pe măsură !

            Similitudine pentru partea a III-a serii zilei de 27 septembrie, dedicată Simfoniei a VI-a în Si minor, supranumită Patetica, de Piotr Ilici Ceaikovski (1840-1893). Publicul respiră dezinvolta paradă a baghetei maestrului Radu Postăvaru şi jubilează la fiecare acord şi măsură a sexagenarei Orchestre ploieştene, cum cu întreaga lui fiinţă s-a transpus în Adagio-Allegro non tropo, în Allegro con grazia, apoi în Allegro molto vivace şi, de-a dreptul furat de visare şi melancolii, în acel mistic Adagio lamentoso, „încercând fiecare să ghicească” ce se ascunde într-o muzică atât de enigmatică !

                                                                        Serghie Bucur 

Ne este dat să întâlnim astfel de instrumentişti la vârste ale copilăriei adesea incredibil de mature, peste nivelul de regulă normal, veritabile personalităţi ale rampei, care, în felurite concursuri şi festivaluri europene sau peste ocean, fac deliciul presei şi al cronicarilor şi criticilor muzicali, fiind premiaţi răsunător ! Filarmonicile şi diferite ale instituţii cu ceva profil muzical / cultural, îi aduc – dacă au bani şi spaţiu – în săli modeste, cu public discutabil, puţini dintre ei ajungând în Concerte oficiale şi de prestigiu, de pe urma cărora aceştia să câştige – cum este absolut normal – banii meritaţi ! 

           

emma

            Cronica muzicală

UN SUPER „SAINT-SAENS”

            Cortina stagiunii 2013 a Filarmonicii Paul Constantinescu a căzut, la finele serii simfonice de joi / 19 decembrie, într-o rarissimă atmosferă de entuziasm public! Maestrul Ilarion Ionescu-Galaţi a electrizat sala „Ion Baciu”, realmente arhiplină (între care şi invitaţii domniei sale, un grup de 50 de persoane şi personalităţi), cu bagheta sa magică şi o excelentă bună-dispoziţie (cu izbucniri de familiară bucurie). Prin urmare, era inevitabilă adoraţia melomanilor, venerându-l laolaltă cu frumoasa pianistă Emanuela Geamănu, pentru superba, divina interpretare a Concertului nr. 2 în Sol minor pentru pian şi orchestră, de Charles Camille Saint-Saens (1835-1921)! Seară istorică pentru viaţa Filarmonicii „Paul Constantinescu”!

            Prodigios compozitor, organist, dirijor şi critic muzical francez, Saint-Saens a îmbogăţit tezaurul universal cu nemuritoare capodopere – de inspiraţie romantică, nelipsite, majoritatea lor, din repertoriile orchestrelor şi ale soliştilor instrumentişti, pe toate scenele lumii. Din cele 13 opere lirice ale acestuia, amintim emoţionanta „Samson şi Dalila”, exuberanta fantezie „Carnavalul animalelor”, din seria de simfonii, de „Phaeton”, Dans macabru”, de „Vârtelniţa Omfalei” şi în desoebi de „Tinereţea lui Hercule”. „Potopul” ne-a rămas ca unul din oratoriile  genului, cu percutante valenţe apocaliptice, în care eroismul – pecete a Romantismului viguros al veacului al XIX-lea – a modelat generaţii ce au făcut Istoria lumii.

            Eminentă pianistă, profesoară de pian şi artistă plastică, d-na Emanuela Geamănu este – o spun cu onoare şi admiraţie neţărmurită – fiica d-lui inginer petrolist Alexandru Profirescu şi a distinsei artiste plastice, Camelia Profirescu,  personaliate de o celebritate artistică recunoscută în România şi pe Mapamond, datorită polivalenţei d-sale profesionale. Doctor în Muzică, încă din 2008, cu Teza „Inovaţii în scriitura muzicii pentru pian din a II-a jumătate a secolului XX”, artistă de o complexitatea creatoare, socială şi interpretativă uimitoare – aşa cum ne-a pus în temă d-na dr. Miruna Negrea, directorul artistic al Filarmonicii ploieştene, prin biografia publicată în programul de sală al strălucitei seri simfonice amintite –, distinsa doamnă Emanuela Geamănu are deja un palmres performant, cu ecouri în lumea şi presa muzicală de amplă rezonanţă, aureolat de premii surclasante. Prezenţă solistică şi pedagogică recunoscută în ţară şi pesre hotare, angelica Emanuela Profirescu-Geamănu (cum e menţionată în programul amintit) a dovedit cu asupra de măsură arta măiestriei pianistice, devreme ce este laureată a unor concursuri câştigate pe scene din Franţa, Italia, Grecia, Germania, SUA şi Belgia, şi a cântat sub baghete consacrate: Ovidiu Bălan, Cristian Brâncuşi, Jean-Claude Dodin şi a urmat cursurile de măiestrie interpretativă cu marea Lorry Wallflisch,cu Mark Ratz, Horia Mihail şi Yves Robbe.

            Toate acestea, adăugate experienţei cu accente vizibile ale virtuozităţii solistice, au statuat, prin magia şi fineţea interpretării Concertului nr. 2 în Sol minor, o nouă divă în constelaţia pianisiticii cotemporane! „Călătoria” sonoră, pe durata celor 3 mişcări ale Concertului, mi-a reamintit de perfecţiunea claviaturii aflată sub mâinile princiare ale Moniquei de Bruchollerie (1915-1972), fascinantă pianistă franceză, cu un public mereu numeros în stalurile Atheneului Român interbelic, despre care la fel de tânăra şi frumoasa pianistă Cella Delavrancea, copleşită de geniul acestia, notează în cartea ei de amintiri „Dintr-un secol de viaţă”, la pagina 363: „Mare pianistă, dăruită cu un simţ spaţial, creator de planuri arhitectonice în muzică. A fost numită de un critic german „Richter feminin”. Nu încape îndoială, în ceea ce mă priveşte, că, de la primele măsuri şi ritmuri, fervoarea pianistei Emanuela Profirescu-Geamănu s-a propagat, senzitiv, în mine şi, uitându-mă tulburat, în sală, peste toată lumea prezentă, toţi erau transfiguraţi de o minune nemaiîntâlnită! Stil eminamente concertistic, cu evanescenţe subtil melancolice, partea I a erupt în volutele cu iz din Bach şi Chopin, pe structuri secvenţial contra-punctice elevate; policromia partiturii solistice a întregit-o, cu discursul său tumultos-discret, orchestra şi marele maestru Galaţi – un Everest al baghetei româneşti. Următoarea, graţie coloraturii de o prospeţime tulburătoare, cu acute incandescenţe, a adus şi mai aproape de sensibilitatea noastră vocaţia solistică a superbei pianiste! Emfaza sonoră a fost, aici, apoteotică, virtuozitatea – infernală! Milioane de volţi au pătruns fibra publicului, tonusul emoţiei (chiar; cu ce s-o putea măsura!) au riscat să ne branşeze la perfuziile delirului! Atenuarea a adus-o a III-a parte, printr-un Presto mirific, sumă a persuasiunilor claviaturii, care a impus-o, pe Emanuela Profirescu-Geamănu, drept o excepţional înzestrată pianistă! Rafinamentul dominat de inteligenţa artistică, suflul sonor bine temperat, tehnica graţioasă, pasiunea solistic-muzicală transmisă prin pian – au teleportat melomanii în epoca Secolului de Aur – veacul XIX, veacul capodoperelor în toate domeniile creativităţii omeneşti. Emanuela Profirescu-Geamănu a convins, prin această sintetică privire în Belle-Epoque, că pianul are suflet şi domnia sa îl preface într-un  curcubeu viu, peste areopagul omenesc!

            Avlanşa de buchete de flori, de îmbrăţişări şi de aplauze în valuri, răsplătită cu un bis puternic interogativ, face orice alt cuvânt de prisos. Farmecul şi dramaticul pianistic se reîntrupează în Emanuela Profirescu-Geamănu!!!

            Precum exuberanţa şi optimismul muzicii lui Johann Strauss, Leroy Anderson şi Pietro Mascagni, executată de viguroasa Orchestră „Paul Constantinescu” sub bagheta mereu juvenilă a maestrului Ionescu-Galaţi, daruri inegalabile de Crăciunul 2013! Ce mândri merită să fie ploieştenii, cu asemenea uriaşe personalităţi!

                                                                                                            Serghie Bucur

           

           

noaptea albă

            La Atheneul „Paul Constantinescu”,

                                                NOAPTEA ALBĂ A MUZEELOR

            Sâmbătă 17 Mai 2014, spre seară, a început şi în muzeele ploieştene „Noaptea lor Albă”. Prezenţi în clasica ambianţă a Casei memoriale „Paul Constantinescu”, unde maestrul Alexandru Bădulescu a insituit Atheneul omonim, consemnăm câteva impresii datorate evenimentului pe care domnia-sa l-a moderat cu bine-cunoscutul profesionalism.

            Preambul

            În a treia săptămână a lunii Mai, la iniţiativa – culturală – a Franţei – unde s-a organizat în premieră „Noaptea Europeană a Muzeelor”, se organizează şi în România acest eveniment cu destinaţie publică, pornind de la realitatea conform căreia salariaţii nu au timpul liber optim, în cursul săptămânii, să viziteze aceste valori ale Patrimoniului Naţional. Muzee cu profile diverse, specifice Culturii noastre: de istorie, de artă, de sport, de tehnică, de ştiinţă, de folclor şi etnografie etc, ele sunt accesibile într-o astfel de „Noapte Albă” la propriu, tuturor categoriilor şi vârstelor, de la copii la pensionari, în mod gratuit.

            Eventul

            Sub desăvârşita comandă a maestrului Alexandru Bădulescu, Casa memorială „Paul Constantinescu” a răsunat, sâmbătă noaptea, în acordurile „Armoniilor moderne” puternic rezonând în interpretări măaistre. Clarinetelor junilor de clasa a IV-a, Marius Irimia şi Andreas Stanciu i-a urmat recitalul mezzo-sopranei Cristina Trandafir şi al sopranei Rodica Bolbonea, cu „Sabat Mater” de Pergollesi, „Ave Maria” de Saint-Saens şi „Bade, ochii tăi” de Tiberiu Brediceanu, după care, de-a dreptul uimitoare a fost eleva de clasa a V-a Denisa Iamandi – cu o virtuoză redare a celebrei „Ave Maria” de Schubert,  în acompaniamentul excelent al piansitei Bianca Stănescu. Apogeul muzical al „Nopţii Albe” l-au înfăptuit magnificii Dan Cavassi – la violoncel şi Viniciu Moroianu – la pian, executând, pentru un public iniţiat şi numeros, un repertoriu universal: „Andaluza” de Granados, „Dans ţărănesc” de Constantin Dimitrescu, „Cântec vechi” de Paul Constantinescu, „Siciliana” de C. C. Nottara şi „Fata cu părul bălai” de Claude Debussy. Virtuozii solişti s-au întrecut pe sine, sfidând dificultăţile adeseori stupide ale parcurgerii drumului din Capitală până la Ploieşti.

            Imbatabil

            După orele 23 (22), inepuizabil şi de o luciditate magică, maestrul Alexandru Bădulescu – sărbătorit în 23 martie al acestui an, pe scena Conservatorului Universităţii Spirtu Haret, în compania câtorva distinşi omameni de Cultură ai Ţării, printre care prof. Ion Opriş şi prof. univ. dr Titus Vâjeu, cu prilejul împlinirii vârstei de 85 de ani – întregul grup fiind invitaţii marii pianiste Ilinca Dumitrescu –, a uluit asistenţa cu veritabila relatare – un autentic roman de aventuri – despre existenţa dramatică a manuscriselor „Simfoniei ploieştene”, creaţie a lui Paul Constantinescu şi despre „pozele de la prima reprezentare a operei „O noapte furtunoasă” – creaţie a aceluiaşi genial muzician al Ploieştiului, documente expuse într-o vitrină anume pregătită să faciliteze privirea lor.

            Epilog

            Ca şi cum toată această strădanie i-ar fi refăcut forţele fizice şi intelectuale, maestrul Alexandru Bădulescu – căruia, cu emoţia ce ne-o induce norocul de a-i fi alături, în cele mai multe din recitalurile, concertele şi evenimentele pe care Domnia-Sa le umple de viaţă, armonie şi istorie, din 15 decembrie 1983 !, contemporani, adică, – a prezentat duminică, 18 Mai, de la 17 (16) ore ale amiezii, extraordinarul Recital al studenţilor Doamnei Silvia Voinea – profesoară a Universtităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, soprana română care a interpretat – fără egal – marile roluri din operele lui Puccini, Verdi şi Mozart, pe toate scenele lirice ale lumii. Trebuie să subliniem patrioticul gest al tuturor acestor uriaşi muzicieni români, domniile lor cântând absolut gratis, indiferent de locuri şi evenimente, la „Paul Cosntantinescu”, cu probitate exemplară şi sincer devotament, pentru Maestrul Alexandru Bădulescu – un monument viu şi spirit enciclopedic al Istoriei şi Muzicologiei româneşti vreme de peste 65 de ani!

            Le mulţumim şi îi felicităm cordial!

                                                                        Tudor Mihalache şi

                                                                            Serghie Bucur     

 

nicomah

            Joi / 21 martie 2013, la Sinaia, ultimul

NICOMAH

            Mijloc de săptămână îndoliată de o ireparabilă pierdere pentru Cultura şi Artele româneşti: funeraliile scriitorului Nicolae Paul Mihail, ştiut şi răsfăţat în lumea artistică simplu şi rezonant: Nicomah. Undeva, în locuinţa ilustrului dispărut rămâne Opera – gândirea şi trăirile Maestrului, mii de pagini de proză, scenarii de teatru şi de film, proză şi epigramă..

            Foste reverii viitoare

            Salonul de Caricatură şi Umor „Ridendo Dicere Vero”, tradiţional în viaţa culturală a perlei Văii Prahovei, Buştenii, ediţia 2012, 3 şi 4 august, a fost un nou şi viguros turnir al Râsu’-Plânsu-lui naţional, prezidat de aristocratul mecena Emanoil Savin – primarul exoticului oraş de sub Caraiman. Printre acei tari şi mari iscători de veselie fără frontiere, ale căror condeie şi-au bătut joc – încă prea blând ! – de agresiva prostie românească contemporană şi, cu perfidă ironie, de brandul nostru primordial care este, de 24 de ani, liota parlamentarilor şi a guvernanţilor acestei năpăstuite Românii, s-a aflat şi: Excelenţa Sa Maestrul Epigramei româneşti Nicomah ! Retras, meditativ, zâmbind circumspect aproape trist, a evitat publicitatea.. Asculta dulelurile epigramistice, aplauda acolo unde fineţea Lui sesiza valoarea ironiei şi talentul autorului, privea încătuşat de o reverie autumnală, pierdut printre aducerile aminte... Freamătul hazului adus în grădina imperială a Casei moştenite, cu averea muzeală cu tot, de Patrimoniul Ţării, de la Cezar Petrescu şi excpeţionalele lui surori, Ştefania Petrescu şi Smaranda Chehata, de ceata – de vreo 40 – de epigramişti, parodişti, rondelişti şi fabulişti, atingea, doar, statuara prezenţă a Maestrului Nicomah – sub pălăria albă şi în spatele ochelarilor de soare ascunzându-se, încet-încet, acei ani de viaţă scriitoricească, în mare parte alături de alertul cronicar sportiv şi melanholic romancier Eugen Barbu ! Toată crema Salonului – Ştefan Cazimir, George Corbu, Elis Râpeanu, Gheorghe Zarafu, Gheorghe Bâlici, Efim Tarlapan, Ionescu-Danubius, a fost trecută în revistă de privirea socratică a Maestrului Nicomah, pre-meditând în spiritul uneia dintre cele mai,,, constituţionale epigrame ieşite din vârful peniţei sale: „Tranziţia, precum o ştiţi, / I-un drum spre-o lume mai înaltă, / Prin ea vom fi mai fericiţi, / Curând, pe lumea ailaltă !” (Unde nu este durere). În schimb, toată suflarea Salonului l-a înconjurat pe Maestrul Nicomah, cu afectiv-ironica afecţiune, neştiind că pentru ultim oară!

            Auto-portret

            Viorel Martin – directorul „Revistei independente a epigramei româneşti de pretutindeni” LUMEA EPIGRAMEI, a publicat în ediţia numărul 4 / decembrie 2011 al acestei spumoase publicaţii, un interviu acordat dânsului, de Maestrul Nicomah. Suculent şi auto-ironic, Maestrul i s-a confesat, într-o clipă din rotirea planetei – pe care eu aş fi datat-o calendaristic – amănunt esenţial istoriografic – , lăsând posterităţii cel mai autentic auto-portret: „V.M.: În fond, ce e cu acest Nicomah, preafericitule lotus ?” „N.: Aşa s-a numit şi tatăl şi fiul lui Aristotel, ceea ce înseamnă că mă declar un partizan al gândirii raţionale, chiar şi în epigramă. (Fără exagerări !). În plus, e şi un fel de anagramă a numelui meu oficial. Cei apropiaţi mă ştiu de Nicolae Paul Mihail şi, ca să satisfac unele curiozităţi de stare civilă, sunt născut în Caracal, la 3 iulie 1923, nu am nevastă, nici copii, fost ofiţer până în 1953, veteran de rîzboi cu gradul de colonel, invalid, decorat, facultatea de Drept şi diverse cursuri militare. După 1953 m-am făcut scriitor, în 1967 stagiar, cu vechimea din 1945 (data primei apariţii în reviste), apoi în 1976 membru U.S. plin; după 1989 membru UCIN (cinema) şi în1985, sau 86, membru UER, fondator cu Trifu şi de onoare ulterior”. „V.M.:Mai scurt, că ni se termină hârtia ! Pe mine mă interesează cum stai cu epigrama ?”. „N.: Cum să stau... bine spre binişor! Mai clar: înainte de 1985, am pritocit epuâigrame împreună cu finul Zarafu, încă de prin 1969. Prin 1954 am scos chiar un volum „...”, în 20 d exemplare, intitulat „Strofe vechi pentru amici”. Şi mai înainte altul de uz intern, scrisori din provincie, editat de Eugen Barbu, cu desene de alt vechi prieten, Ion-Alin Gheorghiu, trecut mai demult în lumea umbrelor. Am fost şi sunt membru de onoare al următoarelor cenacluri de epigramă: C.S. Nicolae-Plopşor, Craiova, al revistei Păcală-Craiova (36 de numere), redactor al revistei Cacealmaua (şase numere cu Geo Olteanu), la Caransebeş, Braşov şi Iaşi, la revista Cugetul-Craiova, la Nastratin şi... la Lumea Epigramei”. „V.M.: Văd că eşti multilateral dezvoltat!”. „N.: Aşa suntem noi oltenii. Parcă n-ai şti! În plus precizez că sunt şi cetăţean de onoare al orăşelelor Caracal şi Sinaia. Aştept şi alte oferte!”. „V.M.:Văd că de defecte nu spui nimic! Atunci să te torn: nu ştii să te joci cu computerul, deşi unii ar putea spune că eşti cam desuet”. „N.: De-aia nu mai pot eu! Mă consolez cu ideea că nici Homer nici... (mutatis-mutandis) nu au avut maşină de scris şi uite ce bine au întors-o din condei! Sper să finalizez, cu mijloacele mele, cele două proiecte principale pe care le am şi cu care am ajuns cam la jumătate. Merge mai greu că scriu şi d-ălelalte, nu doar epigrame”: „ V.M.: Cu alte cuvinte să mai avem răbdare! Păi atunci succes, pastă-n pix şi panglică la maşină (dacă mai găseşti)!...”. „N.: Bogdaproste! Să fie şi la tine la fel sau chiar mai bine, dacă se poate!”.

             Funeraliile Maestrului

            Joi, 21 martie 2013 cam pe la orele 12, echipajul Costel Tudorache, Niculae Stanciu şi subsemnatul, aduşi val-vâtej în limuzina primului amintit, a depus o impozantă coroană lângă altele vreo 14 aşezate pe scările bisericii Sfîntul Ilie din Sinaia. Sub cupola navei / pronaoslui sfintului lăcaş, sicriul cu trupul trecut în nefiinţă al Maestrului. Lume, rude, cunoscuţi – pe rând, cu flori şi priviri consternate, zăbovind – printre amintiri fugare, de-o viaţă – lângă acela care fusese Maestrul Nicomah. Dintre confraţi, epigramiştii George Constantinescu şi Mihai Sălcuţan. Până la orele 13 ½ două gărzi se succed în jurul catafalcului tăcut iluminat de lumânări. Şase preoţi oficiază apoi slujba despărţirii şi a iertării păcatelor defunctului, se împart, după obiceiul creştin, covrigi şi batiste în care s-au legat monede de 50 de bani şi câte o lumânare şi se cântă apoi „Veşnica pomenire”. Memoria prodigiosului scriitor Nicolae Paul Mihail este evocată de dr. ing. Victor Viorel Vătămanu – preşedintele Asociaţiei „Fiii & Prietenii Caracalului”, de doamna Elis Râpeanu, doctor în Filologie şi dl general Constantin Lucescu.  Discursuri copleşitroare prin recunoaşterea valorii personalităţii şi operei lui Nicomah, încheiate dureros de solemn, cu rândurile d-lui prof. Florin Petrescu, citite de dl dr. Victor Viorel Vătămanu: „...Se spune despre un om, la săvîrşirea lui din viaţă, că „a mai căzut o frunză”. Nu! Cu pierderea lui Nicolae Paul Mihail a căzut un copac, s-a retezat un brad, s-a frânt un stejar, s-au ofilit florile primăverii ce tocmai a venit... Scriitorul renumit, scenaristul, epigramistul incomparabil, cetăţeanul model dar mai ales, prietenul apropiat, plin de căldură, „Nea Nicu” va trăi în conştiinţa romanaţenilor şi a românilor, prin opera multilaterală şi originală, profund umanistă, pe care ne-a dat-o cu osteneala atâtor ani de muncă... A fost un mare ROMÂN! Adio prieten drag! Fie ca Domnul să te aşeze la Dreapta Lui!”

            Purtat spre carul mortuar, sicriul cu corpul Maestrului Nicomah a fost întâmpinat de o gardă a Jandarmilor Sinaia, cu salutul de onoare şi de adio, cortegiul funerar oprindu-se la cimitirul de la Izvorul Rece, unde, undeva aproape de mormântul lui Badea Cârţan, va odihni în vecii vecilor Nicolae Paul Mihail, Maestrul Nicomah !

                                                                                    Serghie Bucur 

ÎNARIPĂRI

            Prin jungla tranziţiei,

ÎNARIPĂRI

            Traversăm, de un sfert de veac, tranziţia declanşată de 22 decembrie 1989, tranziţie care a prefăcut România într-o cumplită şi ireversibilă junglă. Preponderent nocivă, ne apărăm contra bestialităţilor ei prin Cultură – prin Teatru, Pictură, Sculptură,  Filosofie,Religie, Istorie, Literatură, Muzică şi Literatură. Scena, Galeria şi Editura emit, zi şi noapte, acea materie vitală Spiritului omenesc: Cultura şi credinţa în Ea – ultimul  colac de salvare. Toate sunt promovate prin Carte – urmaşa tăbliţelor din lut ars şi a pergamentelor din antichitate. Cărţile, şi pe-aci prin Prahovioara noastră, continuă să existe; Ele ne parvin într-o simultaneitate întemeiată pe talent, devoţiune şi rigoare. Oamenilor care le-au scris, le întoarcem recunoştinţa noastră, adesea cu asupra de măsură.

            Şoseaua Nordului

            Rămân pe această toponimie trasată imaginar de Eugen Barbu, prin romanul său cu acelaşi titlu, care surprinde Ploieştiul anilor ’43-’44 ai ultimului război mondial, cu prelungirile lor militare în Sud, spre Bărcăneşti-Româneşti şi în Nord, spre Băicoi şi Câmpina. Fiindcă într-această parte, cum de altminteri şi despre cealaltă scris-am şi-om mai scrie, după „ce armele au tăcut” (să dea Obama şi Putin să tacă la nesfârşit!), cărţile – cu „surorile” lor: tablourile, concertele, sculpturile, recitalurile, spectacolele de teatru şi de film, laolaltă cu revistele de artă şi de literatură, străbat această Şosea până hăt, încolo, către Sinaia şi Buşteni, pe sub piepţii de cremene ai Bucegilor, în veghea Crucii de pe Caraiman – spiritul reginei Maria, înaripând lumea.

            O privire

            Între melancolie şi împlinire, meseria de reporter prinde în miezul ei câte ceva din trecerea anilor, a vieţii; cu senzaţia ori sentimentul care îmi întreţin iluzia că nu fac chiar degeaba umbră pământului. Gazetar format la voluntariatul promovat de fosta Flamuara Prahovei, din 1963 până în preajma revoluţiei, apoi prin publicaţiile întemeiate după 1990, Public, Jurnalul de Prahova, Oglinda Câmpinei, am – la 41 de ani de jurnalism – experienţa privirii lucide; practica presei de scandal – viscerală până la silă şi sinucidere, veritabilă luptă – doquijotescă – cu morile de vânt, am părăsit-o la vreme, pentru susţinerea şi apărarea Culturii – singura care atestă, după dispariţie, valoarea inidivizilor şi a societăţii pe care aceştia au alcătuit-o. INFORMAŢIA PRAHOVEI este singurul ziar care, de 12 ani îmi publică materiale de Cultură, Arte şi Istorie! Îi mulţumesc pentru gratitudine şi consecvenţă.   

            Multilateral

            Cuvânt pocit de icnetele ideologice ceauşiste, multilateralul sintetizează gama însuşirilor unei personalităţi capabilă să devină performantă în profesia sa. Un astfel de model mi-l întreţine profesorul Emanoil Toma – autorul celei mai îndrăzneţe anchete naţionale despre genocidul din 23 decembrie 1989, intitulată „Vin florile. Seceraţi-le!”. Povestea celor 40 de militari ucişi la Otopeni, pe esplanada aeroportului, în nefastul ajun de Crăciun 1989. Controversat autor de romane, în deosebi, Emanoil Toma şi-a dramatizat câteva din acestea şi, pentru cititorii lui a scos volumul – cu două începuturi – pe o copertă cu „Vremea omizilor-Comedie amară în trei acte” şi pe cealaltă – răsucind cartea – „ Cimitir al jumătăţilor. Pasăre-Requiem în trei tablouri la Otopeni”. Prolific în proză şi poezie, Emanoil Toma a debutat şi ca autor dramatic, astfel că, joi 29 Mai 2014, dr. Christian Crăciun a vorbit invitaţilor veniţi în „Sala cu două piane” – cum am denumit-o între anii 1999 şi 2004, despre aceste două inedite lucrări scenice. „Este o premieră în viaţa Cercului nostru literar („Geo Bogza” – n. m.) cartea d-lui prof. Emanoil Toma. Teatrul, specie literară complexă, are nişte reguli stricte, pe care colegul de faţă aici, le tratează cu pricepere, de cele mai multe ori. Textele vitriolează ceea ce autorul vede împrejurul său, rablesian, hiperbolizând enorm, generând cratere selenare. Individualizează şarjant, incisiv. Scriitura e specială, teatrul nefiind ceva de citit, ci de jucat. Emanoil Toma întrebuinţează dialogul spre a înlocui – abil – acţiunile personajelor. Ne-a făcut o deosebită şi interesantă surpriză, descoperindu-l într-o postură creativă ascendentă”.

Memorie

            Breasla acelora pe care Nenea Iancu, cu verva lui amical-caustică, îi numea „scârţa-scârţa pe hârtie”, în dramaturgia lui nemuritoare, are, în Prahova, epocă palpabilă. Chiar dacă printre inşii, care o alcătuiesc există câţiva „democraţi” care o împroaşcă – atunci când obiectivitatea este jertfită cu preţul mârlăniei, pe seama „dreptului la libertatea cuvântului”. Împotriva lor şi a ignoranţilor de toate calibrele, scriu şi publică ardent mari ironişti precum Mircea Ionescu Quintus, Ion Grigore şi, până mai anul trecut, Nicolae Paul Mihail, supranumit Nicomah. Acestuia, primăria oraşului Sinaia îi eternizează memoria începând cu ziua de 3 julie 2014, prin placa comemorativă aşezată pe un perete al casei în care ilustrul a locuit, pe serpentinele străzii Furnica, la numărul 49, dezvelită, de faţă cu un numeroşi  confraţi, nepotul şi d-na Angela Georgescu, sora dispărutului comemorat chiar lângă Turnul său de fildeş. Proiectul poartă semnăturile edililor municipiului, Vlad Oprea – primar şi Gheorghe Bădăran – viceprimar. Iscălitura de suflet aparţine însă d-lui prof. Gheorghe Floricică, personalitate a lumii culturale sinăiene, care a evocat polivalenţa emblematicului Nicomah în cuvinte elogioase, insuficiente pentru a dimensiona uriaşa zestre literară rămasă de la înnăscutul frondeur esopian Nicolae Paul Mihail. „A fost şi rămâne al nostru, al Sinaiei!” a spus la un moment dat, copleşit de amintiri dintre cele mai fabuloase, maestrul Gheorghe Floricică. Am găsit, în căutarea unui unghi care să cuprindă frumuseţea peisajului în contextul cuvintelor vorbitorului, imaginea corespondentă însemnătăţii lui Nicomah. Pe lângă profilul vorbitorului, într-un alb imaculat, absorbit de profunzimea Văii Prahovei, aceasta se înclina epic, sub paşii sonori şi calambururile, epigramele şi fabulele Maestrului; îl auzeam (am vocea Lui pe bandă magnetică) recitând – delir pentru toate ocaziile publice – faimoasa poemă „Ce-ai pus fă, nebuno, în cafea”!!! La rândul său, dl Gheorghe Bădăran a argumentat oportunitatea plăcii memoriale din punctul de vedere al Primăriei, drept un act de restituire şi de recunoaştere a meritelor aceluia care a lăsat o imensă arhivă de manuscrise şi cărţi, „În camera sa de lucru ai senzaţia, uitându-te la tot ceea ce l-a înconjurat, că  a c u m  apare  maestrul, din baie sau din bucătărie!”, depăna duioase slove profesorul Gheorghe Floriciă, după dezvelirea plăcii. Inscripţia sună aşa: „La ore târzii / Cineva îmi bate în geam / Mai lasă-mă o zi. În această casă a trăit şi a creat între 1963-2013, Nicolae-Paul Mihail (3 iulie 1923, Caracal – 19 martie 2013, Sinaia), Cetăţean de Onoare al localităţilor Sinaia şi Caracal, creator comples, maestrul a abordat cu neîntrecut talent romanul, nuvela, eseul, scenariul de film, poezia şi publicistica. Poemele umoristice şi epigramele şi le-a semnat cu pseudonimul, devenit celebru, NICOMAH!”

            Reunit în ambianţa tihnitoare a Bibliotecii – instalate în clădirea Centrului Cultural „Carmen Sylva”, grupul literaţilor sinăieni au ascultat biografia nicomahă, în redacţia şi lectura aceluiaşi romantic domn profesor Gheorghe Floricică. Am adresat domniei sale întrebarea cu iz de propunere: - Ce-ar fi dacă onor Consiliul local Sinaia ar atribui, oficial, numele de NICOMAH, acestei Bibiloteci? – Extraordinar de portivit ar fi!, m-a asigurat distinsul interlocutor.

            Actualitate

            La două zile distanţă, sâmbătă 5 iulie, sala „Constatin Radu” a casei de cultură „Geo Bogza” anima viaţa culturală a Câmpinei, cu armonioasa revedere cu maestrul Ion Ochinciuc, romancier, dramaturg şi memoriabil om de Radio. A treia vară cu scriitorul Ion Ochniciuc, am gândit în sinea mea evenimentul, ca un sentimental care se respectă şi care ţine la acel romantism care încă mai conservă preţuirea faţă de valorile Trecutului nostru cultural. Întâlnirea a oficiat lansarea romanului „Călugăriţa”, capodoperă a celebrului redactor de Radio Ion Ochinciuc, carte spumoasă, cu reverberaţii auto-biografice, plină de tumult, vivacitate şi răsturnări de situaţii imprevizibile, ecouri indubitabile ale lui Ieri şi Azi. Printre invitaţi s-au aflat criticul şi istoricul literar Constantin Trandafir, poeta Diana Trandafir, Alexandru Chivu – prietenul meu cel mai vechi şi un împătimit bibliofil, prof. Theodor Marinescu, jurnalist, colonelul în rezervă Marian Dulă, poetele Maria Dobrescu şi Cătălina Grigore, ca şi maestrul Florin Dochia, directorul casei de cultură „Geo Bogza”, scriitor, redactorul şef al Revistei Noi (serie nouă). Moderată de acesta, lansarea a rezonat pe durata prezentărilor cu elocinţă şi elevaţie susţinute de dl prof. Theodor Marinescu, dr. Constantin Trandafir, dr. Christian Crăciun şi prof. Gheorghe Ciocodeică. Insolitul speach al maestrului-romancier Ion Ochinciuc a animat asistenţa – antrenată, în „prefaţa” sonoră de subsemnatul, cu un potpuriu de muzică de pahar şi de dans interpretat la pian.

            Valoarea „Călugăriţei” a schiţat-o dr. Christian Crăciun, din care iată un fragment: „Personajul central din roman, metonimic, reprezentat de insecta devoratoare de masculi („mantis religiosa” – n. m.), este de o feminitate feciorelnică, răvăşitoare şi acaparantă, care te face să-ţi doreşti să fii „înghiţit”, precum cititorul devine prizonierul fără scăpare al unui roman bine scris...”

                                                                                                Serghie Bucur 

 

       

COMOARA LUI TUDOR

            1821, Istorie & Corupţie în Valahia:

COMOARA LUI TUDOR

            Eruditul cercetător, publicist şi autor de cărţi de specialitate, dl profesor Ion C. Petrescu, eminent cadru didactic la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” din Ploieşti, şi membru al redacţiei revistei „Prahova Eroică” este, de peste 15 ani, preocupat de punerea în valoare a vieţii şi luptei voievozilor şi domnitorilor pentru apărarea provinciilor din Nordul Dunării –Valahia, Moldova şi Transilvania – moştenite  de la înaintaşii lor. Competenţa şi profesionalismul dlui prof. Ion C. Petrescu înmănunchiază patriotismul consecvent şi irefutabil argumentat, concept, de după 1990, bagatelizat cu o înverşunare indamisibilă la un popor care îşi renegă strămoşii! Inedită în istoria românilor, povestea pe care vi-o prezentăm, onorează încă odată strădaniile acestui valoros istoric, Cultura şi Ştiinţa meleagurilor Prahovei.

            Coincidenţă fericită

            Distinsul interlocutor trece cu emoţie şi melancolică aducere-aminte de la evocarea personalităţii militare şi diplomatice a Voievodului primei uniri a Munteniei, Moldovei şi Transilvaniei, Mihai Viteazul, 6 iulie 1600, despre care a publicat, în 11 ediţii, revăzute şi adugite, lucrarea „Mihai Viteazul şi Arta diplomaţiei”, la evocarea lui Nicolae Bălcescu – biograf al lui Mihai-Vodă  şi personaj al romanului meu istoric, APTER. Ne situăm pe un palier convergent Istorie-Literatură fericit, prin urmare firul se prelungeşte, legând un alt moment de răscruce în istoria poporului român, şi anume apariţia pe scena ei a lui Tudor Vladimirescu! La „temperatura” reciprocităţii profesionale, am fost primit în laboratorul creaţiei d-sale, în miezul unei povestiri care, cu aproape 3 secole înapoi, în societatea românească făcea loc metehnelor corupţiei.

            Străvehiul bunic

            „Predestinat să cercetez arhive, documente şi surse cu însemnătate istorică, am devenit un modest slujitor al muzei Clio, astfel că, profesia de istoric m-a „aruncat” în această lume care, păstrând proporţiile, mi-o reamintesc prin formularea ei, de către eroul preferat al romanului dumneavoastră, Nicolae Bălcescu: „asuprie a optsprezece veacuri de împilare”. O epocă a acestei împilări a fost şi aceea pentru care Tudor din Vladimiri s-a ridicat împotriva „tagmei jefuitorilor”! – clasa boerilor hrăpăreţi, sfârşind tragic, ca într-o piesă de Shakespeare! Printr-o filieră norocasă am aflat că, stră-stră-străbunicul meu, preotul Gheorduneascu a fost printre oştenii strânşi în „Adunarea Norodului” – cum numise acesta, mulţimea adunată pe câmpia Padeşului. El, cu oastea în care intrase, au luptat la Drăgăşani, câştigând bătălia fără Tudor la comandă. Eteriştii, conduşi de Alexandru Ipsilanti, general în armata rusă, au fost înfrânţi”, povesteşte dl Ion C. Petrescu, dus pe gânduri.

            Din neam în neam

            „Bunicul meu preot, a fost auzit de urmaşii lui, vorbindu-le de o „Comoară a Adunării Norodului”, pe care urmaşii urmaşilor lui au preluat-o drept un adevărată, perpetuându-se până spre anii juneţei mele. Despre ea auzise şi ilustra mea soţie, profesoara Valeria Lorelei, de fel din Drăgăşani – unde a petrecut primii 14 de viaţă şi cu care, cunoscându-mă între timp, am investigat temeiurile acestei legende – pe care am de gând, reconstituind-o ştiinţific, să o public într-un studiu istoric. În liceul pe care l-am urmat, profesoara mea de istorie, d-na Veronica Tamaş, doctor în ştiinţe istorice, căsătorită cu directorul şcolii, prof. dr. Corneliu Tamaş, mi-a vorbit despre această Comoară”. Preopinentul călătoreşte pe firul memoriei sale, cu luciditate şi mândrie. „Mergeam prin arhive, pentru a mă documenta pentru un articol despre domnitorul Matei Basarab şi, pe un alt plan, despre Nicolae Bălcescu. Într-una din zilele acestui periplu, dr. Corneliu Tamaş tocmai descoperise documente legate de soarta acestei comori. Ghinionul – nefast – a fost ca dânsul să publice doar câteva rânduri într-un ziar autohton, fiindcă a închis ochii înainte de a fi apucat să publice întregul articol într-o revistă de specialitate!” Demersul se încheie cu dezamăgirea potrivit căreia nimeni din bresla istoricilor nu s-a aplecat pe această senzaţională secvenţă.

            Comoara, totuşi

            Relatările defunctului dr. Corneliu Tamaş s-au condensat în subiectul cu tâlcuri esenţiale, reflectând existenţa acestei Comori; alertele generate de ea, animă întâlnirea mea cu dl prof. Ion C. Petrescu într-un allegretto con brio: „Prin 1821, Tudor, fire, între altele, prevăzătoare, s-a retras câteva ceasuri cu căpitanii lui de încredere, să pună la cale adăpostirea tezaurului ţării lor, el urmând a fi întrebuinţat după o judecată dreaptă, după ce nu va mai fi viu. Asasinat de Caravia,soarta Comoarei – între timp ascunsă - a stârnit îngrijorarea acelora ce ştiau de ea, printre care şi bunicul meu, preotul Gheordunescu – care se duce la prefectul de Râmnicu Vâlcea, Dimitrie Simulescu, pentru a-i spune ce făcuse el în umră cu 60 de ani”.

            Îndoiala învinsă

             „Uluit de cele auzite, neştiind ce să creadă, prefectul l-a socotit nebun, „un bătrân ce îşi pierduse minţile” şi l-a dat afară din cabinetul său. De faţă era acolo, sosit într-o vizită, spre norocul „nebunului”, Dincă Brătianu, bun amic cu gazda – Dimitirie Simulescu. Dincă Brătianu crescuse pe Valea Topolgului, unde am copilărit, din Tigvenii de Argeş. Fire mai echilibrată, Dincă i-a zis prefectului: - Dar dacă e adevărat ce spune omul ăsta! Ia hai să mergem să vedem cu ochii noştri, că poate aşa a fost!” Şi, spre uimirea lui Dimitirie Simulescu, comoara a fost găsită lângă Drăgăşani, în localitatea Gusoieni!!!

            Partea leului

            Bănet ispititor în toate timpurile, „Comoara” a fost, povesteşte dl prof. Ion C. Petrescu, „împărţită astfel: o pătrime a primit pandurul care, altminteri, ar fi putut s-o aibă numai pentru el; o alta a luat-o prefectul – reprezentant al Statului în zona aferentă; următoarea, boierul Dincă Brătianu, iar ultima a revenit Statului. Intrată pe mâna familiei Brătianu, „partea leului” avea să consolideze starea materială a urmaşilor ei şi, în lanţ, potenţialul politic. Prin urmare, sfertul din Comoara Adunării Norodului a fost investit în nenumărate proprietăţi, prin judeţele Vâlcea şi respectiv Argeş, fetele Brătienilor avându-le dote de zestre, iar băieţii, sprijin financiar pentru studii în străinătate! Istoria consemnează reforma politică a Statului român, reuşită de curajosul Ion C. Brătanu, care l-a adus pe regele Carol I, acesta conducând Ţara în plin război al Independenţei!

            Non-Educaţie

            „Reformarea”  Învăţământului şi Educaţiei poporului român a distrus structura ştiinţifică a acestor axe ale civilizării Naţiunii de după 1990. Politicienii ajunşi în jilţurile ministerului pendinte, fundamental anti-români, au aşternut haosul în Şcoala românească post-ceauşistă! Una din victimele acestui val de „reformări” a fost şi rămâne ISTORIA – „Cartea sfântă a poporului român” cum a numit-o pentru eternitate Nicolae Bălcescu! Toţi aceşti trepăduşi – pe care un Tudor Vladimirescu i-ar fi asimilat „tagmei jefuitorilor” – de Conştiinţă Naţională”!, au adus Şcoala românească „în sapă de lemn”, fixând numai o oră de Istorie pe săptămână! Cum nici în aceasta nu se învaţă, nu e de mirare trista mărturisire a dlui prof. Ion C Petrescu, pe parcursul înfiripării acestui reportaj, interesat să ajung şi la obârşia Brătienilor care e, între atâtea, muzeul memorial de la Ştefăneştii de Argeş: „Programul educaţional al Colegiului Naţional „Mihai Viteazul” prevede excursii  în grupuri cu profesorii de Istorie ai liceelor din Ploieşti, aceea din vara 2013 fiind cea mai recentă. Discursului directorului Muzeului Brătienilor i-a lipsit tocmai episodul despre care vă povestesc şi, mirat dar şi încântat, m-a invitat să expun această istorie extrem de incintantă. Fireşte, gazda nu ştia absolut nimic, şi el şi asistenţa amuţiseră!”

            Controverse

            Istoria suferă schimbări şi înnoiri prin înregistrarea acelor descoperiri pe care arheologia şi celelalte ramuri ale ei le aduce pe mesele de lucru ale specialiştilor. Nici în cazul de faţă, situaţia nu admite unicitatea unui adevăr sau altul, istoriceşte vorbind. De aceea, dl prof. Ion C. Petrescu are în vedere comentariul colegului d-sale de breaslă, istoricul Ion Gavrilescu, din Vâlcea, care opinează că „Această Comoară a Adunării Norodului a fost ascunsă undeva, la Padeş, judeţul Gorj, acolo unde, în ziua de 23 ianuarie 1821, Tudor Vladimirescu le-a spus pandurilor săi, printre care s-a aflat şi stră-stră-străbunicul meu, Gheordunescu, faimoasele cuvinte: „Nici o pravilă nu opreşte pe om de a întâmpina răul cu alt rău! Şarpele dacă-ţi iese în cale, dai cu ciomagul, ca să-ţi aperi viaţa, care de multe ori este priumejduită de muşcătura lui. Dar pe balaurii care ne înghit de vii – eu n-am găsit un cuvânt care să fie mai actual ca-n vremurile noastre!, spune scrâşnind interlocutorul meu – căpteneiile noastre zic atât cele politiceşti cât şi cele bisericeşti, cum să-i laşi! Până când să fim robi ? Veniţi fraţilor care aveţi arme, cu arme, care nu, cu furci şi lănci, că ne-ajunge de când lacrimile obrazurilor noastre nu s-au mai uscat!” Comoara lui Tudor nu cred că a fost ascunsă acolo, fiindcă acord atenţie documentelor. Deocamdată există cartea dlui prof. Mircea T. Radu, despre Tudor Vladimirescu, care a stârnit un scandal în lumea academică. Citind-o, acum sunt îndreptăţit să prind în lucrarea mea viitoare, amănunte certe despre subiectul în jurul căruia stăturăm de vorbă. Din cartea d-lui prof. Mircea T. Radu reţin doar: „Tudor a fost răbdat şi că toţi banii destinaţi către întreţinerea oştirii, 350.000 de groşi, Tudor i-ar fi pus în nişte desagi de piele, pe care i-a luat căpitanul Iordache Olimpiotul, în urma inreogatoriului”. Marele răzvrătit fusese torturat, adaugă dl Mircea T. Radu în cartea d-sale, odată cu Iordache Olimpiotul, şi de Hagi Prodan.     

            Posteritate

            „Sacii plini cu miile de groşi i-au fost oferiţi soţiei lui Iordache, Stana, care locuia pe atunci la Câmpulung – unde peste ani se mutase profesoara mea din liceu, Veronica Tamaş, pe care am rugat-o să cerceteze în folosul proiectilui meu; nu a găsit nimic! Să adaug un alte detaliu important, din cartea d-lui prof. Mircea T. Radu: „În 1826, Dimitrie Macedonski a cerut de la văduva Stana, 2500 de galbeni austrieci, pe motiv că aceşti bani i-au fost daţi atunci când au luat desagii aceia de piele găsiţi la Tudor Vladimirescu”! Dintr-un document propriu, dl prof. Ion C. Petrescu citeşte: „Tudor a fost închis în temniţa Mitropoliei din Tîrgovişte, iar cunoscutul călău Vasile Caravia, după interogatoriu pe care, minţindu-l că îl duce la Divan, în plină noapte, ieşiţi din Târgovişte, apropiindu-se de vadul râului ce taie oraşul, sceleratul – din porunca lui Ipsilanti – l-a împuşcat cu pistolul, i-a tăiat capul, aruncându-i trupul în apele Ialomiţei, sau, după unii autori, într-o fântână părăsită!”

            1821 – 2014 = două secole cu nestinse tagme de jefuitori!!! 

                                                                                                            Serghie Bucur